DAN DĂNILĂ, RUMANIA
EXIL
Cu spaimă în fața
paharului cu fiertură de cucută
ai jurat că nu te
vei opri în prezentul meschin,
că vei părăsi
vechea cetate – femeia infidelă
care te obosește
și te adoarme ca să te contemple
ca pe un mort iar
dimineața descoperi desenele
vrăjilor ei pe
brațe și piept, ai cearcăne albastre
de parcă te-a
supt vampirul mare din pampas –
a plecat iar
cuvântul acela nespus este melcul
care nu se va mai
trezi în nici o primăvară,
e coaja albă
care-i închide spirala înghețată
Precum somnul în
zăpadă, insinuarea unui vis
în fibrele
trupului cu dulci ace de gheață:
povestea timpului
revolut, spusă cu teamă,
ultimul oftat
ține cât odiseea sau drumul uitat
al lui
Ghilgameș-omul – aurora boreală iarăși
își taie venele
peste tine, învelindu-te strâns
ca pe o gogoașă
de mătase neagră, de neprețuit,
păstrată pentru a
doua depănare a firului
pe un alt miez,
pe sosia mumificată cu grijă.
EXILIO
Horrorizado
enfrente del vaso de cicuta
juraste no volver
al presente mezquino,
dejar la ciudadela
– esa mujer infiel
que, para
contemplarte, te agota y te adormece;
exánime, al alba,
descubres sus dibujos
hechizantes en
brazos y pecho, tienes
ojeras azuladas, como
tras un ataque
del gran vampiro
de la pampa – Se marchó
y esa palabra no
dicha es el caracol
que no volverá a
despertar otra primavera,
es la cáscara
blanca que cierra su espiral helada
Como el sueño en
la nieve, la insinuación de un soñar
en las fibras del
cuerpo con dulces agujas de hielo:
el cuento del
tiempo cumplido, relatado con temor,
el último llanto
dura como la odisea o el camino olvidado
del hombre-Gilgamesh
– de nuevo, la aurora boreal
corta sus venas
sobre ti, recubriéndote firme
como a una
rosquilla de seda negra, inestimable,
reservada para
devanar nuevamente el hilo
encima de otra
pulpa, del mellizo bien momificado.
TĂCERE
Care e limba cea
mai potrivită a tăcerilor,
care dintre
cuvinte se pot mântui pe sine?
Rimele au decăzut
din vremea lăcustelor
în zenitul
însângerat, aplecat ca un steag,
în războaiele
vechi, imposibil de tradus
pe gustul
soldaților asurziți de tunete, apoi
strigătul barbar
al imnului de luptă:
o liniște de
ceară artificială în urechi, ecou
al ultimului
cuvânt din vreme de pace
stins fără glorie
în praful drumului secret
și prea sinuos de
întoarcere acasă
Prin amfiteatrele
arse dansează acum corbii,
Orfeu e o statuie
afumată cu nasul spart,
în gura lui nu e
nici măcar loc pentru un cuib
de pasăre
obosită, asta a ajuns cântărețul
din liră – foșnet
de trestie deasupra cascadei,
bocet surd fără
mort în cimitirul părăsit,
un refren
adormit, spărtură adâncă
într-o inimă prea
bolnavă de piatră.
SILENCIO
¿Cuál
es la mejor lengua para los silencios,
qué
palabras pueden bendecirse a sí mismas?
Las
rimas decayeron en la edad de las langostas
sobre
el cénit ensangrentado, tendido como una
bandera
de esas antiguas guerras, imposibles de
traducir
al gusto de los soldados ensordecidos
por el
fragor, después, el grito bárbaro del himno
de
lucha: un silencio de cera artificial en los oídos, eco
de la
última palabra de una edad pacífica,
apagada
sin gloria en el polvo del camino
de
vuelta al hogar, secreto y sinuoso
Por los
anfiteatros calcinados bailan los cuervos,
Orfeo
es una estatua achicharrada con la nariz rota,
en su
boca no hay sitio siquiera para un nido
de
pájaro cansado; así ha acabado el que tocaba
la lira
– rumor de abismo sobre la
cascada,
sordo gimoteo sin
muerto en el cementerio vacío,
un estribillo
dormido, desgarro profundo
en un frágil y
enfermo corazón de piedra.
PARIS
În anii
ocupaţiei, Cioran pe bicicletă
prin Place de la
Concorde – printre maşini blindate,
invalizi,
megafoane cu Edith Piaf,
şi cărucioare cu
înghetată roz – alb – albastră,
forme subtile ale
rezistenţei
Prin cafenele se
tăcea provocator,
se tăcea
filozofic – sertarele se goleau,
manuscrisele erau
paraşutate
peste păşunile
alpine ale Elveţiei,
dar nimeni nu
părăsea
oraşul camuflat
al absurdului,
al şampaniei şi
al coniacului,
al ciorapilor de
mătase
În beciurile Gestapoului
se aplicau
torturile cele mai cumplite:
interzicerea
somnului, porunca de a scrie,
despre tot şi
toate – nici nu se ştia pe atunci,
că nu departe,
într-o mansardă
din Cartierul Latin,
acestea erau un modus vivendi.
PARÍS
Durante
la ocupación, Cioran en bicicleta
por la
Plaza de la Concordia – entre
coches blindados,
inválidos,
megáfonos con Edith Piaf
y carritos con
helado rosa – blanco – azul,
sutiles formas de
la resistencia
En los cafés
todos callaban de modo provocador,
de modo
filosófico – se vaciaban los cajones,
los manuscritos
iban en paracaídas
sobre las mesetas
alpinas de Suiza,
pero nadie dejaba
la ciudad del
absurdo, camuflada,
la ciudad del
champán y del coñac,
de las medias de
seda
En los sótanos de
la Gestapo
se aplicaban las
torturas más crueles:
la prohibición de
dormir, la orden de escribir
acerca de todo y
de todos – ni siquiera se sabía entonces
que, no muy
lejos,
en una buhardilla
del Barrio Latino,
todo eso era un modus vivendi.
MOTIVE
Există
întotdeauna un motiv să disperi,
să dispari –
lumea ca o iubită care uită
prea repede sau
fântâna pe care toate
gurile însetate o
părăsesc. Poate aerul
necredincios care
ne respiră sau o furtună
iscată din senin.
Prăbuşirile inevitabile,
aproape dorite,
din anotimp în anotimp.
Altfel bucuriile
simple, reveria zilnică,
naivitatea tainelor
(firul de iarbă, pasărea,
carnea vegetală).
Viaţa, drumul printre ele,
mersul pe această
sârmă. Şi uneori timpul
suspendat al
iubirii. Atunci parcă înţelegi,
racordat la
reţeaua aceea ultrasecretă. Sau
te miri de orice
şi constaţi că unul a scris
în alt secol
despre acestea. În altă limbă,
pe alt continent,
iar apoi cineva a tradus
aceste mesaje
esenţiale. Dar nimeni încă
nu a descris
parfumul femeii părăsite în zori,
o umbră acum de
prisos pe care o lepezi
după ce i-ai
deznodat toate sforile. Iar părul
ei tace, fără
memorie, ca un arcuş ciufulit
şi e prea târziu
să mai cauţi partitura.
MOTIVOS
Siempre
hay un motivo para desesperar,
para
desaparecer – el mundo, esa amada
olvidadiza
o el pozo a la que todas
las
bocas sedientas abandonan. Quizá el aire
incrédulo
que nos respira o una tormenta
surgida
de repente. Las caídas inevitables,
casi
deseadas, una estación tras otra.
Cambiantes,
las alegrías simples, el diario ensueño,
la
inocencia de los misterios (la brizna de hierba, el ave,
la
carne vegetal). La vida, la senda que los recorre,
el
camino por esta cuerda. Y, a veces, el tiempo
suspendido
del amor. Entonces pareces comprender,
conectado
a aquella red ultrasecreta. O
te asombras
por todo y constatas que uno escribió
siglos
atrás sobre lo mismo. En otra lengua,
en otro
continente y, después, alguien tradujo
estos
mensajes esenciales. Pero nadie aún
ha
descrito el perfume femenino tras la partida temprana,
una
sombra ahora inane a la que ahuyentas
después
de desatarle las sogas. Y su cabello
calla,
sin memoria, como un arco encrespado
y es
tarde ya para buscar la partitura.
GURA
ADEVĂRULUI
Deschid cartea
cam pe la jumătate
şi îmi aşez palma
în gura ei – însă
nu mă muşcă
niciodată, deşi mint
uneori că numai
pe ea aş iubi-o.
Un oracol omnivor
poate fi ştirb,
sau poate posti,
sătul de carne de om,
de mâini rătăcite
prin foi? Adevărul
e probabil la
mijloc, cartea se trezeşte
şi după un secol
dacă simte căldura
degetelor care o
frunzăresc. Îşi mişcă
foile, foşneşte
precum o ploşniţă ce
părea uscată. Noi
auzim ce vrem să
auzim, ce putem
să auzim cu simţul
acesta imperfect
de fiară îmblânzită.
Gura adevărului
vorbeşte în parabole.
Iar tăcerea ei,
tot în parabole tace şi
ne terorizează cu
gustul infinitului.
LA BOCA DE LA VERDAD
Abro el
libro hacia la mitad
y pongo
mi palma sobre su boca – pero
nunca
me muerde, aunque a veces
yo
mienta diciendo que mi amor es solo suyo.
¿Podría
ser desdentado un oráculo omnívoro,
podría
ayunar, harto de carne humana,
de
manos perdidas por las hojas? Quizá
la
verdad esté en medio; el libro se despierta
y un
siglo después siente apenas el calor
de los
dedos que lo hojean. Mueve
sus
páginas, cruje como una chinche que
parecía
exánime. Nosotros escuchamos
lo que
queremos, lo que podemos escuchar
con ese
sentido imperfecto de fiera amansada.
La boca
de la verdad habla con parábolas.
Y su
silencio también calla con parábolas y
nos
aterroriza con el sabor de lo infinito.
TRECEAM AȘA
Eram grăbit iar
copacii alergau după mine
ca să-mi
povestească viaţa lor ultrasecretă
sau să-mi pună
două frunze pe umeri. Stai
să nu se supere
vântul că am plecat fără el,
stai că ne dor
rădăcinile. Eram grăbit, râul
se ţinea după
mine, îşi cam ieşise din matcă.
Stai că îmi pierd
firul, mai ascultă-mi orga
de apă curată.
Apoi am împlinit cincizeci.
M-am oprit, eram
deja obosit iar preajma
încremenise
toată. Nu mai aveam motive
de zor, dintr-o
dată m-am ruşinat. Vă aştept,
copaci. Şi pe voi
râuri. Încep să-mi crească
tuleiele
rădăcinilor, iar pe dinăuntru o floră
secretă de
capilare care inventează cuvinte.
Câteodată mă
citesc singur, când neonul
din baie începe
să ţiuie ca un greier rătăcit.
Nici în bucătărie
nu e linişte, deşi femeile
care îmi ghiceau
în cafea au plecat demult
iar eu mi-am
pierdut încrederea. Deschid
cărţile şi uneori
fotografiile iubitelor îmi cad
pe genunchi.
Niciodată bancnote, niciodată
bilete de avion
înspre nisipurile de aur.
PASABA ASÍ
Tenía
prisa y los árboles me perseguían
para
hablarme sobre su vida ultrasecreta
o para
colocarme dos hojas en los hombros.
Espera,
no vaya a molestarse el viento,
por
haberme ido sin él; espera, nos duelen las raíces.
Tenía
prisa; el río iba detrás de mí, sobrepasando
su
caudal. Espera, voy perdiendo mi hilo, escucha
mi órgano
de agua limpia. Después cumplí los cincuenta.
Me
detuve, estaba ya exhausto y todo alrededor
quedó
consternado. Ya no tenía motivos
tenaces;
de repente, me avergoncé. Os espero,
árboles.
También a vosotros, ríos. Empieza a crecer
el bozo
de mis raíces y, por dentro, una flora
secreta
de capilares que inventan palabras.
A veces
me leo a mí mismo en soledad, cuando
el neón
del baño comienza a chirriar como un grillo
perdido.
Tampoco hay silencio en la cocina, aunque
las
mujeres que leían mi porvenir en la taza de café
hace
mucho que se han ido y mi fe anda perdida.
Abro
los libros y en ocasiones caen fotos de amadas
sobre
mis rodillas. Jamás cae dinero, jamás
caen
billetes de avión hacia arenas doradas.
DAN DĂNILĂ is a poet and painter living in
Leonberg, Germany, since 1990. He was born in 1954 in Romania, where he
graduated the Arts High School of Sibiu.
His poems, short stories, translations and
graphics have been published by leading literary magazines in Romania, Germany,
Denmark, Canada and the USA.
He has published five books of poems in
Romanian, and has also translated into Romanian five book-length selections of
French and German literary works by François Villon, Rainer Maria Rilke, Wolf
von Aichelburg and Georg Scherg.
For his translations of Rilke's poetry, he
won in 2000 the LITERART XXI Award. He is a member of the Romanian Writers'
Association.
No hay comentarios:
Publicar un comentario