POEMAS DE LUMINITA AMARIE

Luminita Amarie, Rumania

1- Cuvintele 

de unde să-mi scurtez

singurătatea?

cum să aduc și eu pământului

o rădăcină vie?

morile de vânt au exterminat toate sufletele visătoare

acum însăși vântul e în van

nu mai aduce nicio veste de departe

privesc cu nostalgie pomii care susțin cerul și știu tot

azi nu mă macină decât

trecutul scândurilor din care se nasc sub ochii mei

viermi fără inimi și fără viitor

fluturi nu vor deveni niciodată mâncătorii de aripi

în doliu mă supun unor străine

cuvinte care n-au ce ocroti

din ele îmi clădesc umil o casă

îmi croiesc veșmintele

îmi pregătesc chiar și mormântul

dintr-odată totul se prăbușește

cuvintele sunt goale

nu au putere

nu dau trăire inimii

nu pot înfiora

nu au temelie

mi-a trebuit o viață în bătaia

anilor de vânt să înțeleg

că nu rămâne veșnic

decât ceea ce nu punem în cuvinte.

2- Abis și dor 

fii cu ochii pe copil și vezi să nu sară jar din plită

acoperă-te și nu privi

îndărăt

lasă școala că nu îți pune pâine pe masă

ai grijă de cei mici că așa

înveți

.................................................................

l-am crescut cu sângele meu

nu s-a fript

nu a băut rece

nu s-a învinețit de plâns

dar a murit și de-atunci alerg

ca un animal de cursă

văd în urmă sufletul meu

carnea mea refuză să asculte pământul

dorul e o armă necruțătoare

dar stare de vinovăție

ucide încet

eu aș putea iubi prea mult

mai bine să nu mă ajungă

sufletul din urmă.

3- Stare

și cine să decidă când eu am obosit

să tot culeg bucăți de carne

fără suflet

să le aliniez

să le stropesc cu vin eventual să le crească aripi

din vina mea desigur căci din ochii mei tâșnesc rădăcini

de lumină și un fel de sânge

prin care se plimbă sufletele pruncilor

morți nebotezați

iată o definiție albă a tristeții

privirea mea care ar putea ucide cu blândețea ei

cade pe oamenii singuri

se așază mereu cu singurătatea la masă

și uneori vă spun, uneori înflorește

spinii crucilor care odată erau de lemn

ajută șoimii să înghită prada aerului rece

apoi coboară în mine

veți striga și vă veți mira

veți ocărâ

mulți oameni au făcut asta dar niciunul

niciunul nu a înțeles că eu nu văd

decât ce simt

iar viața nu este pentru mine

decât ceea ce îmi imaginez.

4-  Pietre de zăpadă 

nu pot să mă înalț deasupra fagurilor cenușii care îmi cresc sub tălpi pământul mă absoarbe ca o clepsidră ninge cu fulgi negri de 7 zile am cules niște pietre le-am așezat pe pervaz și în fiecare moment când le privesc își schimbă formele se dilată odată cu negrul din ochii mei tot încerc să te sun din ținutul acesta prin care de o eternitate parcă nu a trecut nicio pasăre nicio adiere de lumină nicăieri nu dau de aerul tare al sângelui e doar un loc pustiu lipsit de tandrețe unde o mamă își ghemuiește puiul la piept și are parcă în ochi lumina care spuneam că lipsește din lume privesc cu ochii goi cum se mijește de ziuă și miracolul nu-mi mai aduce mirare nu-mi mai aduce niciun sentiment a mai rămas atât de puțin până "după" nu înțeleg totuși de ce numai în jurul meu cade zăpada aceasta pământie și se dilată pietrele pesemne că am rămas pur și simplu singură și către tine drumul e închis... cu pietre de zăpadă neagră.